Search the Community

Salutare și bine v-am găsit! Încă din start, vin cu pretenții, dacă pot spune astfel. Am rugămintea să mă scuzați pentru că știu din capul locului că voi face o postare lungă. Accept critică. Ofer la rândul meu critică dacă e cerută. Ok. Eu sunt Yocha. Cu această ocazie vă transmit că sunt încântat de cunoștințe. Yochanan este un nickname ales pentru un tauren warrior tanc în jocul World of Warcraft. Toată lumea din mediul online mă știe de Yocha, apropiații îmi spun bă/mă/uă câteodată și cu i în coada fiecărui dintre apelative, dar marea majoritate, imi spun străiți don-nginer. Am ajuns să cred că acesta este numele meu. De ce marea majoritate? Răspuns : nu am prieteni(de ținut minte că e scris fără ghilimele), decât vreo doi. Nu am timp de socializare dar nici nu mi-ar ajunge finanțele să îmi fac "prieteni" în România. Mai nou mie mi s-a urcat o pată pe creier. De ce? Lipsuri domnule, lipsuri. Sunt șofer amator, totuși cu școală de C și E începută. Și parcă trece atât de greu timpul, încât nu se mai apropie odată înșiruirea aceea de examene pentru obținerea categoriilor și a atestatelor. Am reușit un master în deformări plastice ale materialelor metalice și nemetalice, cred că voi izbăvi și cu acestea. Această discuție o voi finaliza-o în încheierea acestei postări. Cum spuneam mai sus, sunt inginer (metalurg) în cadrul unei companii care este pe prima poziție în clasamentul producătorilor de oțel la nivel mondial. Ghinionul meu este că lucrez în România pentru ArcelorMittal și nu afară. Salariul, meu, este în jurul a 4200 RON brut, cu salariu de încadrare de 2200 RON, restul reprezentând o primă de relocare. Ok. Pentru moment, plătesc o chirie de 900 lei, 550 lei bancă, abonamentele TV telefonie net însumează 420, plătesc o pensie alimentară de 550 lei, trebuie sa plătesc întreținere gaz și electric. Și în noua relație am încă un copil. Mâncare? Hauuuuuu.. Ce aș putea face? Să judec în continuare cu aceeași răceală, să mai aștept experiență și să fac pasul într-o companie de nivel mic spre mediu din vestul Europei, la fel cum am lăsat casino ca și loc de muncă în București și am plecat mai mult forțat de decan, el spunând că deja mi-a făcut recomandarea către loc de muncă în domeniu(o firmă mică din sudul țării). Progres în ArcelorMittal la nivel global, din România nu poți face. Oricât de capabil ai fi, ești împachetat imediat cu tot cu fundă, și livrat în banca în care stai; decât dacă ai vreo rudă prin "ăia mai marii" combinatului siderurgic situația poate fi diferită. Timpul se spune că este aliatul dar și dușmanul nostru. Eu aș spune dușman mai mult. Este unic și nu e controlabil. Copiii cresc, la fel cum și eu am făcut-o. Sunt încrezător că o să ajung să am succes, și un loc de muncă în regulă în cele din urmă. DAR.... Și aici intervine foarte mult ȘI microbul de a pierde timpul pe șosele. Microb moștenit de la taică-meu(șofer pe mașina de pompieri a unei fabrici de mobilă până s-a închis, pardon, privatizat, acea fabrica ). Dezvoltat imediat cum am crescut, și reușeam să ajung la pedalele trabantului, sau a următoarei mașini, o Skoda din 76. A venit momentul în care în liceu, în vara de după clasa a XI-a m-am dus la muncă în șantier trei luni doar ca într-a XII-a să mă duc la liceu cu Dacia lui taică-meu. Astfel anturajul meu se rupsese, am lăsat și țigările și băutura doar ca să pot să mă prezint la benzinărie nu doar cu 100 de mii de lei. Și parcă începusem să îmi și placă să învăț. Așa am ales că aș vrea și o facultate. Recunosc, metalurgia nu a fost alegerea mea ci a dirigintelui de șantier, șefului tatălui meu. Până în anul 2 de facultate, am colindat România în lung și în lat ca și șofer pe mașini mici. Șofer personal în general. Rar mă mai trimitea și cu cate vreo dubă. Probabil că tot acolo eram și acum dacă nu aveam același patron la care era angajat și tatăl meu. Școală aproape deloc. Taică-meu știa că sunt plecat mereu din București, dar nu își explica cum de pot face și școală la buget cu examen de admitere dat, dar și muncă în același timp. Nu îmi plăcea ce făceam la școală. Oricum, aveam să mă înșel. Taică-meu a provocat un scandal, a făcut tot posibilul să nu mai lucreze nici el dar nici eu la acea persoană și m-a forțat să repar greșeala cu școala. Mi-a spus să îmi plătesc restanțele și sa mă pun cu burta pe carte. în primul an din 20 de materii, aveam 12 restanțe și cererea umilă către decanul facultății ca voi asigura numărul de credite necesar promovării în anul 3. Anul doi, de unde, nu am fost chiar deloc. Și scandal era cât casa. Până la urmă, oarecum forțat, iau legătura cu niște persoane, pentru ca, doar pe liste eram colegi, mai o prăjitură, mai o atenție, am reușit sa fac rost de cursuri. Am trecut la studiu. Anul 1 aveam 12 restanțe. Anul 2 vreo 18. Am luat legătura cu profesorii, pe care recunosc că i-am mințit enorm de mult (lucru pentru care m-a pedepsit Doamne Doamne), dar am reușit să îmi fac intrare la examene în toamnă, fără să am laboratoarele sau seminariile făcute. Din cauza suprapunerilor orelor de examen, am rămas cu 6 restanțe, toate de pe anul 2. O nouă cerere la decan, deoarece nu puteam trece în anul 3 cu parcă 100 puncte de credit, toate însumate. Nu mai rețin exact. A acceptat deoarece revenisem de la atât de multe restanțe la doar 6. În anul 3 urma să fiu un idol pentru acest lucru. În anul 3 am intrat pe specializare. Și a început să îmi placă, plus că aveam admirația multora pentru ce reușisem în perioada de restanțe, lucru ce îmi dădea o stare de euforie. Și am început să devin bun. Să înțeleg fenomenul numit metalurgie. așa am ajuns sa fac ingineria producerii oțelurilor, în facultate, iar la master am făcut deformări plastice ale materialelor metalice sau nemetalice. Să fiu sigur că voi avea o arie de acoperire mai mare, dar în același domeniu. Metalurgic. Astfel, am ajuns să fiu recomandat să intru în domeniul în care mi-am terminat studiile. Din 400 acceptați în anul 1, la finalul facultății eram 58 inși, înscriși la master 30, terminat master doar 12, iar din cei 400 inițial, doar 2 lucrează în domeniu. Unul sunt eu. Și totuși..... PÂNĂ CÂND? Deși cu acest salariu, în România, eu am câteva probleme : - Mi-e foame. După ce dau toate datoriile, nu îmi rămân bani de o pâine pe zi timp de o lună. - nu îmi permit să îmi iau un chilot. Nu mai vorbim de un tricou. - Singurul moment în care nu mă cert cu mândra e momentul în care mă duc în kaufland să cheltui bonurile. Parcă suntem doi copii din deșert scăpați la înghețată. După care, trece acea zi. ca de bonuri, multe le cumperi pentru bebe de 16 luni. Așa că pentru noi, mai subțire. - Am ajuns să fiu atât de înnegrit de anumite gânduri încât nici meseria pe care o am nu reușește să mă mai motiveze. Să mă țină acolo să îmi duc planul la bun sfârșit. TOȚI acești factori, adunați, m-au făcut să mă duc să rup o bucată din chirie și să îmi plătesc avansul pentru C+E. Acum, vreau nu vreau, sunt obligat să nu dau înapoi. MAI MULT decât atât, citind pe acest forum, văzând filmulețe pe YouTube, reamintindu-mi de cum era pe drum, chiar dacă în mașină mică, în momentul în care trec prin secție, parcă încep să aud din ce în ce mai puțin acel salut. Deși el este prezent, eu gândindu-mă la întrebările din chestionare, la regulamentul 561, la cabina camionului, la oare cum o fi prin Alpi, oare cum m-aș descurca prin Calais, sau oricare alte situații mai puțin discutate, oare voi avea noroc să prind o persoană care să fie un pedagog bun să pot căpăta și eu ceva,oare deciziile pe care le iau sunt bune, acel străiți don-nginer, devine ca o lepră de care vreau să mă lepăd repede......... Parcă nu mai am puterea să văd acel serviciu bine plătit în vest pe meserie. Ba parcă îl văd, dar nu știu când îl ajung. Și parcă nu aș vrea să mai risc. Cu responsabilități de ordin juridic, cu forțare mult peste limitele normale, și la final fără nici o satisfacție. Nici măcar una... Și revin, că vor fi sau nu vor fi bani destui încă de la început, sau că vor fi sau nu vor fi mai mulți bani odată cu trecerea timpului, măcar scap de stresul psihic și chinuiala din acest mediu extrem de chimic. Scap de responsabilitatea pe care mi-o asum pentru 150 de oameni. Pe care-i forțez să facă lucruri în zone cu riscuri specifice ridicate. Dacă Doamne ferește.... Șofer profesionist... va fi noul meu capitol. Poate pas înapoi. Mulți asta vor vedea, asta îmi vor spune. Inclusiv dintre apropiați. Și totuși nimeni nu știe ce e în sufletul meu.... Tot ce am scris cu majuscule, am scris pentru că așa am intenționat. Dacă acest post nu are loc în această rubrică, umil, vă cer să îl puneți unde-i șade lui mai bine. Doamne ajută!! Drumuri bune!!!